Cand deveniti constient de Fiinta, ceea
ce se intampla de fapt este ca Fiinta devine constienta de ea insasi.
Faptul ca Fiinta devine constienta de ea insasi — aceasta este
prezenta. Deoarece Fiinta, constiinta si viata sunt sinonime, am
putea spune ca prezenta inseamna constiinta care devine constienta de
sine sau viata care ajunge la autoconstientizare. Dar nu va atasati
prea mult de cuvinte si nu faceti un efort pentru a intelege aceste
lucruri. Nu aveti nevoie sa intelegeti nimic pentru a putea deveni
prezent.
In Biblie, Dumnezeu declara: „Eu sunt
Alfa si Omega. Eu sunt cel viu”. In lumea atemporala in care exista
Dumnezeu, care este in acelasi timp si casa dvs., inceputul si
sfarsitul, Alfa si Omega, sunt una, iar esenta tuturor lucrurilor
care au existat si vor exista vreodata este etern prezenta intr-o
stare nemanifesta de unitate si perfectiune — complet dincolo de
orice lucru pe care l-ar putea imagina sau intelege vreodata mintea
umana. In lumea noastra de forme aparent separate, totusi,
perfectiunea atemporala este un concept inimaginabil. Aici chiar si
constiinta, lumina ivita din Sursa eterna, pare supusa unui proces de
dezvoltare, dar asta numai din cauza perceptiei noastre limitate. In
termeni absoluti, lucrurile nu stau asa. Totusi, dati-mi voie sa
continui sa vorbesc un moment despre evolutia constiintei in aceasta
lume.
Tot ceea ce exista contine Fiinta,
contine esenta lui Dumnezeu, are un anumit grad de constiinta. Chiar
si o piatra are o constiinta rudimentara; altfel, nu ar exista, iar
atomii si moleculele sale s-ar dispersa. Totul este viu. Soarele,
Pamantul, plantele, animalele, oamenii — toate sunt expresii ale
constiintei in diferite grade, constiinta manifestata ca forma.
Lumea apare atunci cand constiinta ia
diferite forme, mentale sau materiale. Ganditi-va la milioanele de
forme de viata de pe aceasta planeta. Din mare, de pe pamant, din aer
— si fiecare dintre ele este reprodusa de milioane de ori. In ce
scop? Exista o entitate sau o Fiinta prinsa intr-un joc, care se
joaca cu formele? Aceasta este intrebarea pe care si-au pus-o vechii
intelepti din India. Ei au vazut lumea ca lila, un fel de joc
divin pe care il joaca Dumnezeu. Formele de viata individuala nu
sunt, evident, foarte importante in acest joc. In mediul marin,
majoritatea formelor de viata nu supravietuiesc mai mult de cateva
minute dupa nastere. Forma umana se transforma si ea in tarana mult
prea repede, iar cand a disparut, este ca si cum n-ar fi existat
niciodata. Este acest lucru tragic sau crud? Numai in cazul in care
creati o identitate separata pentru fiecare forma, atunci cand uitati
ca acea constiinta a fiecareia este esenta lui Dumnezeu, ce se
exprima pe sine prin forma. Dar nu stiti cu adevarat acest lucru pana
cand nu va dati seama de apartenenta dvs. la esenta lui Dumnezeu
drept constiinta pura.
Daca un peste se naste in acvariul dvs.
si ii dati numele de John, scrieti un certificat de nastere, ii
povestiti istoria familiei lui si peste doua minute este inghitit de
un alt peste — este un lucru tragic. Dar este tragic numai pentru
ca dvs. ati proiectat un sine individual acolo unde nu exista. Ati
luat o fractiune dintr-un proces dinamic, un dans molecular si ati
facut din ea o entitate separata.
Constiinta isi pune masca formelor pana
cand acestea ating o asemenea complexitate, incat se pierde complet
in ele. Constiinta omului contemporan s-a identificat complet cu
masca ei. Se cunoaste pe sine numai ca forma — si de aceea traieste
temandu-se ca forma sa fizica sau psihologica va fi anihilata.
Aceasta este mintea dominata de sinele fals si in acest moment apar
disfunctii considerabile. Dupa cum vedem acum, se pare ca a decurs
total gresit ceva in lantul evolutiv. Dar chiar si asta face parte
din lila, jocul divin. In final, presiunea suferintei create de
aceasta aparenta disfunctionalitate forteaza constiinta sa se
desprinda din identificarea cu forma si sa se trezeasca din visul
formei: isi regaseste constiinta de sine, dar la un nivel mult mai
profund decat atunci cand a pierdut-o.
Acest proces este explicat de Iisus in
parabola fiului ratacitor, care pleaca de la casa tatalui sau, isi
risipeste averea, ajunge un cersetor si este apoi fortat de
suferintele sale sa se intoarca acasa. Cand se intoarce, tatal sau il
iubeste mai mult decat inainte. Starea fiului este asa cum era si
inainte si totusi diferita. Acum are o dimensiune in plus —
profunzimea. Parabola descrie calatoria de la perfectiunea
inconstienta, prin imperfectiunea aparenta si „rau”, pana la
perfectiunea constienta.
Acum intelegeti semnificatia mai
profunda si mai larga a faptului de a deveni prezent ca observator al
mintii? Ori de cate ori urmariti mintea, va retrageti constiinta din
formele mentale, aceasta transformandu-se atunci in ceea ce noi numim
observator sau martor. Prin urmare, observatorul — constiinta pura
dincolo de forma — devine mai puternic, iar formatiunile mentale
devin mai slabe. Cand vorbim despre observarea mintii, personalizam
un eveniment de importanta cosmica: prin dvs. constiinta se trezeste
din visul ei de identificare cu forma si se retrage din forma. Acest
lucru prevesteste — dar, de fapt, participa — la un eveniment
aflat probabil in viitorul indepartat din punctul de vedere al
timpului cronologic. Evenimentul se numeste sfarsitul lumii.
(Puterea
prezentului – Curtea Veche, 2004)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu